Concert Online

Toata documentarea mea pentru si despre acest concert nu m-a pregatit pentru spectacolul din aceasta seara de la Sala Palatului. Prima parte a concertului a reprezentat o suita de piese romanesti foarte cunoscute, pentru fiecare dintre ele maestrul Horia Andreescu avand o scurta introducere, presarata cu umor, dar si cu informatii mai mult sau mai putin prezente in program.

Rapsodia Romana nr. 1 in La Major de George Enescu a deschis seara. Insa, la fel ca si restul lucrarilor din concert, a suferit din cauza acusticii. Una “sintetica” cum ar spune dirijorul, pur si simplu jalnica i-as spune eu. Plinatatea sunetului care in alta sala ar face sa ti se ridice parul de pe maini, aici a fost lipsa. Au urmat Codex Caioni, o selectie de Doru Popovici si Balada pentru vioara si orchestra a lui Ciprian Porumbescu. La aceasta lucrare asteptam sa mi se ridice, din nou, parul de pe maini, asa cum se intamplase la Sonoro, in interpretarea lui Daishin Kashimoto (multumesc Ana, ca mi-ai adus aminte). In schimb, am fost dezamagita de Simina Croitoru, Balada fiind fada si lipsita de orice urma de sentiment.

Prima parte a continuat cu Sase Dansuri Romanesti de Bela Bartok. Introducerea facuta de Horia Andreescu a pastrat nota umoristica: “cele 12 volume de lucrari de Bartok pot fi comandate in SUA sau Olanda (sic), iar dansurile sunt cinci, sase daca le numarati, si sapte pe foaie”. La Suita din Mihai Viteazul de Tiberiu Olah am simtit ca sunt la un spectacol in Romania: oameni prin sala dadeau din cap ca la un concert de rap, iar la Hora Stacatto deja bateau ritmul pe picioare. Eu inteleg ca interpretarii orchestrei nu ii poti aduce nici o critica, dar unele manifestari sunt prea mult si atesta lipsa de educatie a publicului cand vine vorba de asemenea concerte.

Totusi, prima parte nu a pregatit deloc publicul pentru ceea ce avea sa urmeze. Nimic de reprosat filarmonicii, cu atat mai putin lui Horia Andreescu, care a starnit un ropot de aplauze de la primul pas pe scena, ci doar acusticii care, asa cum spune englezul: “didn’t do them justice”. Dupa obisnuita scurta pauza a inceput concertul principal al serii, Hi-Ten-Yu, lucrare scrisa special pentru Eitetsu Hayashi de Isao Matsushita in 1993. Compozitie moderna plus instrument traditional, rezulta muzica greu digerabila. Desi mai ascultasem concertul inainte, varianta live m-a blocat. Bataile de wadaiko in contrast sau, dupa caz, in ritm cu orchestra creeaza un sunet si o senzatie ce greu pot fi puse in cuvinte. Sunetul tobei acapareaza totul iar felul in care Eitetsu trece de la o toba la alta si modul in care stapaneste uriasa odaiko este surprinzator. Spre public vine o energie si “vibe” pe care il simti pana in varful degetelor daca asculti cu atentie si este imposibil sa nu ramai fascinat. Altfel nu as putea sa explic orchestra intreaga care pe parcusul soloului de odaiko se uita inspre Eitetsu, iar la final i-au acordat “aplauze” batand cu arcusul in portativ.

Soloul de odaiko, Utage (Sarbatoare) a fost cel putin la fel de impresionant precum concertul lui Isao Matsushita. O demonstratie de virtuozitate si simt al ritmului, atat la solo cat si la dublu. La final, o compozitie traditionala pe care Eitesu a prezentat-o intr-o romana cu accent japonez, gest de respect fata de audienta. Compozitia, pe care Eitetsu nu doar a batut dar a si interpretat vocal, cantata impreuna cu orchestra, a reusit sa ma transpuna intr-o alta lume, intr-una din insulele arhipelagului japonez. Final de concert absolut superb, cu un Eitetsu Hayashi care s-a intors de trei ori pe scena pentru a multumi, ingenunchind chiar, in fata unui public ce ar mai fi ramas sa il asculte.

Popularity: 13% [?]

Popularity: 15% [?]

Ultima zi de Sonisphere a fost incununarea perfecta pentru ceea ce asteptam de la acest festival. Daca sambata ma mentinusem oarecum mai linistita si decenta, duminica am rupt barierele.

Luna Amara

De cat timp ascult Luna Amara si ii prind prin concerte nu cred ca am vazut vreunul in care sa nu dea totul pe scena. Uneori ma gandesc ca daca o mai tine in stilul asta, Mihnea isi va pierde vocea in urmatorii ani. Au cantat piesele cele mai cunoscute (si pentru minorii din public) Oras, Dizident,, In cercuri, ultra iubitul Gri dorian, apoi Somn (tribut Dio, faza care pe mine deja ma plictiseste teribil), Happiness Provider si pe final Loc Lipsa, care nu suna niciodata la fel de bine fara Ombladon. Au multumit pentru prezenta si dusi au fost.

Anathema

Dezamagire maxima. Si nu pentru ca Anathema nu ar fi cantat bine, ci pentru ca s-a auzit jalnic si au cantat doar vreo 5-6 piese. Au inceput cu un cover Led Zeppelin- Kashmir, apoi au trecut prin Closer, Fragile Dreams, Natural Disaster, Lost Control si Empty. Dupa ce au intrebat de scorul meciului Germania- Anglia au plecat de pe scena. Trist as putea spune, desi Vincent ramane acelasi showman/idol al femeilor cu care m-am obisnuit, un Danny care a renuntat la pleata si acelasi entuziasm tipic pentru Anathema. “Old friends” cum spun chiar ei. Read the rest of this entry »

Popularity: 21% [?]

Ziua intai de festival am ratat-o din motive obiective, insa la cea de-a doua am spus prezent pentru ca nu se facea sa ii ratez pe cei 4 mari ai trashului.Am ajuns la festival dupa recitatul celor de Vita de vie, fara sa fie o pierdere prea mare din moment ce ii pot revedea la cam orice fest de vara asta. Organizare buna din ce mi-a fost dat sa experimentez, am cam stat la coada la toaletele de la Golden, dar la bautura a mers OK. Paza multa si buna trece primejdia rea, dar nu prea a fost la inaltime, caci langa mine erau sa se ia vreo cativa la bataie.

Anthrax

Pentru mine, Anthrax ocupa un loc mai special, imaginea lui Scott Ian in cadrul interviurilor pentru VH1 si ale sale istorii ale rockului au ramas adanc infipte in creierul meu. As minti daca as spune ca sunt complet obiectiva in ceea ce priveste recitalul lor: au cantat corect, fara greseala si intr-o frenezie energetica. Dupa multe schimbari de solisti, Anthrax a revenit la Joey Belladona, care s-a prezentat impecabil, inclusiv cu o peruca de pene a la ameridieni, a reusit sa ii faca pe toti cei prezenti sa cante la fiecare piesa (e de inteles, au bagat mult din greatest hits), intr-o “all day metal day”. Evident, fiind pentru prima data in Romania, Scott Ian a simtit nevoia de a spune ceva in sensul asta” It took us 29 years to get here, promise it ill take us less to come back here.” Nu putea sa lipseasca si tributul Dio cu Heaven & Hell, care a sunat cel putin la fel de bine ca originalul.

Megadeth

Dave Mustaine a demonstrat de-a lungul timpului ca le poate da peste nas celor de la Metallica, insa, dupa umila mea parere, va fi mereu cu ce cel putin 2 pasi in urma lor. Recitalul Megadeth a “beneficiat” de un numar ridicat de basi, deci de un sunet prost care m-a impiedicat sa inteleg mare lucru din ce s-a intampla pe scena. A cantat ceva compozitii mai noi, dar s-a intors si in urma, iar la final a bagat ultra cunoscuta Symphony of Destruction, care a mai animat publicul din jur. Corect cantat, dar parca Mustaine sa afla pe scena pentru el insusi si nu pentru public.

Slayer

Multi dintre cei care au venit la ziua a doua au vrut sa ii vada mai degraba pe Slayer decat pe Metallica. Si pe alocuri, sunt si eu de aceeasi parte a baricadei. Nu m-am bagat la mosheala si nici nu mi-am rupt gatul dand din cap, dar am vazut un show foarte bun din partea lui Tom Araya et co. Mi-ar placea sa ii vad intr-un show doar al lor, dar nu stiu daca voi avea ocazia vreodata. Mai putini comunicativi decat Anthrax, Slayer au produs un recital cap-coada foarte bun, cu piese si mai vechi si mai noi, inclusiv World Painted Blood, Angel of Death si Raining Blood.

Metallica

I-am ratat in primele dati cand au trecut granitele, insa de data aceasta mi-am infipt picioarele in asfaltul de la Romexpo si nu m-am miscat de acolo pana cand nu am fost convinsa ca au terminat de cantat. Experienta Metallica vine si cu bune si cu rele, recte publicul care stie Metallica cel putin la fel de bine precum membrii formatiei insisi, si cel care stie maxim doua trei piese mai cunoscute si in rest casca gura ca mata-n calendar. Am vazut destule fetisoare, cu sotul de manuta care intrebau inocente “Da’ ce piesa e asta?”, dar si minori care nu mai rezistau la ceea ce inseamna sa stai in fata si se retrageau incetisor, lasand urme de voma in spate.

Au intrat pe scena exploziv, cu Creeping Death, au ars scena la Fuel, si m-au facut sa ma simt in mijlocul unui razboi prin efectele ce anuntau One. Au bagat si Cyanide, All Nightmare Long, That was just You Life  de pe Death Magnetic, dar in principal au cantat de pe albumele mai vechi: Enter Sandman (piesa ultra cunoscuta intre toti cei prezenti), Sad but True (piesa mea de suflet  ), Master of Puppets, Fade to Black, nelipsita Nothing Else Matters, Disposable Heroes si For whom the Bell Tolls. Ne-au aratat ca stiu unde sunt, Hammet avea scris pe chitara Dracula, Hetfield si-a pus doua pene pe post de dintisori vampirelli, dar s-a scapat cu un “Budapest” intr-un bridge. Evident, a dres busuiocul restul serii dand cu “Bucharest-ul” de  cate ori avea ocazia. Ca intotdeauna, vorbaret, intreband daca ne simtim bine, daca suntem prin zona, si cum facem noi parte din “The big Metallica Family”. In afara de efectele piro care le-au insotit recitalul, am beneficiat si de filmari si montaje live foarte bune, cred ca cele mai bune pe care le-am vazut in ultima vreme pe la concerte, proiectate atat pe marele ecran din spatele scenei, cat si pe cele laterale.

Dar orice lucru bun are si un final, asa ca ne-au lasat cu Hit the Lights un Seek & Destroy, putin mai anemic decat cel cu care sunt eu obisnuita, si au trecut fiecare pe la microfon sa mai spuna cateva cuvinte, chiar si Lars, care a promis ca se vor intoarce mai des. Au impartit pumni de pene, tricoul si dusi au fost. Daca la Anathema am pierdut numarul de dati in care i-am vazut live, as vrea sa spun acelasi lucru si despre Metallica.

Credit Foto: Petru Groza

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

12►

Popularity: 15% [?]

Concertul de pe 18  iunie a fost nu doar un eveniment muzical ci si unul monden. La Zone Arena s-au adunat peste 30 de mii de oameni de toate varstele, de la minori care stiau discografia Aerosmith pe dinafara (lucru care mi-a produs o surpriza tare placuta pentru ca nu s-au rezumat doar la hiturile mai noi), la cei trecuti de a doua tinerete pentru care baietii rai ai Bostonului au devenit legenda inca de la primele materiale ale anilor 70.

In deschidere au cantat pentru aproximativ 40 de minute cei de la Reamonn. Eu personal nu ma omor dupa ei, mi se par mai degraba o trupa pentru sufletele femeilor. Si nici nu sunt departe de adevar, caci solistul a complimentat toata seara populatia feminina prezenta la concert. Fiind casatorit cu o romanca a salutat cu “Ce faci Bucharest, esti bine?  si a continuat cu piesele lor super cunoscute: Tonight si Supergirl, putin cam prea cheesy pentru mine, insa perfecte pentru toate femeile din public care le stiau pe dinafara si tipau incantate; dar si Star, Million Miles, Aeroplane, Throught the Eyes of a Child sau Faith. A urmat o plecaciune in fata publicului si formatia s-a retras pentru ceea ce avea sa fie o dezlantuire a rockului.

Dupa o pauza care mi s-a parut ca nu se mai termina, apare cortina cu logo-ul formatiei iar din boxe se aude un indemn: Everybody must get stoned. Cortina cade si apar in forta Tyler et co, deschizand show-ul cu Love in the Elevator. Imbracat la pantaloni rosii mulati, adidasi cu paiete, un frac cu strasuri, ochelari de soare  si palarie cowboy solistul emblematic este dressed to kill. Publicul tipa de incantare iar raspunsul vine instantaneu: We’ll make sure we get that on tape. Pe masura ce piesele se desfasoara, Tyler renunta la vestimentatie, spre bucuria beneficiarilor din public. Desi media de varsta e undeva la 60 de ani, Aerosmith dau lectii la orice ora din zi si din noapte trupelor mai tinere. Atat Joe “Fucking” Perry cat si demonul microfonului imbracat in esarfe Tyler au facut kilometri si s-au agitat pe tot parcursul show-ului. Tyler a ajuns si

printre schelele de sustinere aflate in dreapta scenei, spre bucuria celor din zona, deci si a mea, caci am putut sa il vedem indeaproape.

De apreciat ca nu a existat nici un moment plictisitor, fiecare trecere dintre piese era marcata fie de un scurt solo de tobe fie de un flagiolet a la Perry, fie chiar de un ragait puternic al nonconformistului Steven Tyler.  Pentru Pink, isi pune in cap un joben cu aceeasi culoare si totul in jur devine in roz in timp ce toata lumea canta, urmata apoi de geniala Living on the Edge si Rag Doll. Daca inainte de concert am putut vedea unul din tehnici facand poze publicului, acum a venit randul Tom Hamilton sa faca poze printre picioarele lui Tyler, in timp ce pe ecranele din spate si lateral ruleaza imagini live cat si bucati din clipurile aferente fiecarei piese. Crazy a starnit tipete in publicul deja extaziat si toate femeile au inceput sa cante, ca intr-un cor de babe surde. Urmeaza Crying, Jaded, apoi un moment cu Joe Perry, timp in care Tyler sta intins pe scena si il acompaniaza la muzicuta, caci  ”This is how we do it in Boston, USA”. Apoi dezlantuirea emotionala si lacrimogena a serii, Don’t Wanna Miss a Thing, imnul international al tuturor indragostitilor si deci si ai celor prezenti la concert, Sweet Emotion, iar pe final  Joe Perry cantand la

theremin, intro pentru Baby Please Don’t Go. “Good night Bucharest”, luminile se sting si un ropot de picioare care bat, scandari ale numelui formatiei si fluieraturi se aud dinspre public, in timp ce pe ecranul din spate ruleaza copertile albumelor trupei. Ca niste adevarati rock stars Aerosmith se lasa asteptati, numai pentru a veni la bis cu Dream On, Walk This Way si Toys in the Attic. Bucharest, va iubim, thank you for coming, this was our first time and was the best time, spune Joe care incheie prezentarea formatiei cu “Mr. Steven Tyler”. Si pleaca, lasandu-ma dorind mai mult, dar asta e regula in show bizz, leave them wanting more.

A fost primul concert dupa o lunga perioada de timp la care m-am inghesuit si chiar am vrut sa fiu in fata. Sunetul a fost foarte bun, insa dezavantajul de a-i vedea indeaproape s-a tradus prin multi basi in urechile mele si o voce usor acoperita de restul instrumentelor. Nu stiu cum s-a auzit in spate, dar de vazut cred ca mai nimic. Per ansamblu a fost mult mai bine decat la alte concerte, insa locatia pe care multi insista sa o utilizeze mi se pare nefericita. Pe langa pozitionarea in spatiu la cuca macaii, arata ca o mare groapa cu pamant, desi organizatorii acestui eveniment au pus niste placi de lemn pe jos.

Vineri seara am trecut prin intreaga istorie muzicala a trupei, un grup rock cu un solist care si-a mentinut carisma de-a lungul anilor, care si-a creat fani in randul tuturor categoriilor de varsta si care inca reuseste sa zguduie, la modul pozitiv, o intreaga arena.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

12►

Popularity: 10% [?]

Concertul de pe 16 mai a fost unul dintre cele mai asteptate concerte ale verii si unii probabil ca asteptau sa ii vada live pe AC/DC inca de la prima auditie a unei piese. Numarul impresionant de oameni prezenti in Piata Constitutiei, peste 60 de mii la numar, e dovada clara Rock n Roll Ain’ t Noise Pollution.

Desi open doors era programat undeva in jurul orei 15, inca de pe la 12 am vazut fani asteptand pe langa portile de la intrarea in zona de concert, boschetarind in asteptarea marelui eveniment si dorind sa prinda un loc in fata. La ora de incepere al concertului, respectiv 18:00 au intrat pe scena Down. Desi stiu cine este Phil Anselmo si ce a produs pentru industria rockului Pantera, Down mi s-au parut din alt film. Mai mult plictisiti si fumati decat cu chef de cantat, au intrebat pe final publicul daca ar veni la un concert Down. Raspunsul anemic al celor din piata cred ca i-a lamurit  si au plecat fara sa li se duca dorul prea mult. Oricum sunetul a fost foarte prost mai pe tot parcursul evenimentului acolo unde m-am asezat eu, respectiv pe peluza Parlamentului.

Au urmat Iris, o alegere oarecum naturala, dar care pe mine nu m-a incantat in mod special. Am fost in contradictie cu marea de oameni aflata la concert, caci Irisii au fost primiti foarte bine, iar mai toata piata a cantat pe setlistul ultra obisnuit al formatiei romanesti: Ingerii goi, Casino, Lady in Black,  Strada ta, Floare de iris, Pe ape, Somn bizar. De departe acesta a fost cel mai numeros public in fata carora cei de la Iris s-au aflat. Au plecat repede, spre dezamagirea copiilor de pe langa mine care se bucurau teribil.  Publicul, in afara de numeros, a fost si eterogen: de la fanii minori, veniti de mana cu parintii, pana la cei mai ajunsi pe la a doua tinerete si cei care deja trecusera de majorat cand australienii isi lansau prima piesa. Paza enorma, de la jandarmii primariei pana la baietii de la BGS. M-as fi asteptat ca un concert de genul acesta sa fie bine organizat, insa s-au creat eternele cozi la bere, hot dogs (mie mi s-au parut ca arata revoltator, dar au fost hitul serii) si toalete. Problema toaletelor a fost rezolvata de cei aflati pe peluza prin usurarea de surplusul de bere prin tufisurile aflate in zona. O chestie care m-a deranjat teribil si mi s-a parut iesita din normal, a fost imposibilitatea trecerii din zona de peluza in cea a pietii, desi tot Normal Circle scria pe bilet,  astfel incat am asistat la bere aruncata peste gard in loc de chiftele, discutii printre zabrele si baieti de la BGS care spuneau ranjit “o data iesit, iesit ramai”. Mi-a scapat logica, cine o gaseste, sa ma anunte si pe mine.

La ora 21 fix, a intrat pe scena Rock n Roll Train, anuntat printr-o animatie din care a rasarit locomotiva de 3,5 tone. Angus Young si Brian Johnson et Co au electrizat instantaneu publicul. Dupa “Buna seara, Bucuresti” si cateva efecte piro, am fost anuntati ca  We’re here to rock n roll and the party starts now”. Atmosfera a ramas incinsa pe tot parcursul serii pe piese ca Hell Ain’t a Bad Place to Be, Back in Black, moment la care publicul a raspuns pe masura, apoi Big Jack, Dirty Deeds Done Dirt Cheap, pe care toti cei 60k oameni prezenti au cantat.

Brian Johnson a facut introducerile cam pentru fiecare piesa: “So you like that stuff, you like that rock n roll. Here’s a song called Shot Down in Flames”, urmata apoi de arhi cunoscuta si iubita Thunderstruck care a produs un val de extaz de jos din fata scenei pana in varful peluzei, Black Ice si “a song about a dirty, dirty woman. She was so dirty she made Big Jack cry.” Fiecare dintre aceste fraze era punctata de Angus cu cate un riff de chitara, iar Brian a concluzionat: I swear, this boy has got the devil in his fingers and the music in his soul”. Buna prezentare pentru The Jack, moment in care publicul se anima din nou si canta “the jack, jack jack”, iar proiectiile care rulau pe cele patru ecrane alterneaza cu imagini filmate din public. Pe tot parcurul concertului piesele au avut parte de visuals bine gandite si filmari cu membrii formatiei, insa aflate in delay fata de ceea ce se intampla in realitate.

Dupa o cursa pe prelungirea scenei Brian trage Hell’s Bells, iar pentru War Machine avem parte de un striptease bine primit de all the ladies din partea lui Angus. Timid la inceput, isi da jos sacoul, apoi cravata, si in final camasa. Dupa un teasing, ne arata si boxerii pe care scrie nimic altceva decat AC/DC- moment de extaz pentru doamnele de la concert. Urmeaza apoi piese ca High Voltage, You Shook Me All Night Long, TNT, Whole Lotta Rosie, iar pe scena isi face aparitia o femeie gonflabila uriasa, cu forme rubensiene si imbracata doar in lenjerie rosie. Pe final Let There Be Rock si un sfert de ora de Angus Young at his best. Solo cantat invartindu-se pe jos, alergand dintr-un capat in altul al scenei, cu chitara pe cap, intr-o cursa nebuna pentru cel mai bun riff, adica o demonstratie al unui adevarat rock star. Pentru bis o intreaga piata a strigat AC/DC iar australienii au raspuns cu Highway to Hell numai pentru a incheia cu salve de tunuri si For Those About to Rock. Seara s-a terminat cu un foc de artificii, care in opinia mea ar fi trebuit sincronizat cu ultimele acorduri ale piesei.

AC/DC fac istorie in muzica de peste 30 de ani si concertul din seara de 16 mai a fost un exact ce m-as fi asteptat sa fie: rock n roll sincer, fara briz brizuri inutile, muzica interpretata fara greseala, si mult profesionalism si pasiune din partea celor aflati pe scena. Din nefericire, unde am stat eu sunetul a fost groaznic, la unele dintre piese auzind mai mult ecoul venind dinspre Palatul Parlamentului decat ceea ce venea dinspre difuzoarele amplasate in piata. Locul concertului mi s-a parut o alegere nefericita, dar pana cand nu se finalizeaza reconstructia Lia Manoliu un concert de asemenea dimensiuni este oarecum compromis.

Popularity: 13% [?]

Am devenit fan Urma de la prima piesa de pe Nomad Rhymes pe care am ascultat-o. De-a lungul timpului au continuat sa faca muzica de calitate, sub un slogan pe care mi-l scrisese Mani pe un poster: “Fara compromisuri”. Aceeasi deviza s-a pastrat si pentru concertul care a avut loc miercuri seara. Dupa cum spusese si Mani in conferinta de presa: “Eu mi-am dorit  la de la inceput, din 2003, un concert la Sala Palatului”. Faptul ca Urma aproape a umplut acest “bastion al comercialului” a fost un risc asumat pe care ei si l-au luat si nu au avut nimic de pierdut. Spectacolul lor a fost unul dintre cele mai bune la care am fost prezenta in ultima perioada.

Pe ritmurile Off My Wave membrii formatiei au aparut rand pe rand pe scena, in spatele lor, pe ecran ruland numele fiecaruia: Dominic Csergo (tobe), Sorin Erhan (bass), Jimmy Cserkesz (chitara electrica), Luis Angel Palomino (flaut si saxofon), Ati Panaitescu (percutie), Catrinel si Mani. Mi-a placut in mod special ideea de a pune camere de filmat in spatele instrumentelor si pe scena, pe ecranele din lateralele acesteia fiind proiectate imagini la care de obicei nu avem access, intr-un montaj live. Mai tot timpul spectacolului un spot de lumina a stat pe Mani, restul membrilor formatiei fiind undeva in intuneric.  Au cantat piese atat de pe albumele mai vechi cat si de pe viitorul album, Lost End Found, piese care suna ceva mai putin acoustic decat soundul cu care Urma si-au obisnuit publicul pana acum, dar pastrand acel ceva specific. Nu au lipsit This Time, Dirtshine, In Your Arms, How Long Does It Take sau So Long. Pentru piesa How Long Does It Take au urcat pe scena doi dintre mebrii Al Jawala – Steffi Schimmer (saxofon alto) si Krischan Lukanow (saxofon tenor) care au reusit sa imi dea fiori cu ceea ce pot face trei saxofoane si o orchestratie de exceptie. Eu nu ma impresionez usor, insa au reusit sa faca piesa aceasta sa sune cu adevarat magistral- solo-ul saxofonului alto fiind preluat de chitara electrica, iar finalul piesei transformandu-se intr-un adevarat “dezmat muzical”.

Urmatorul invitat a fost Mandela, cu al sau fluier la care a cantat ” Blestem (Cine iubeste si lasa)”, continuat apoi intr-o piesa cu acelasi refren, situata undeva la granita intre reinterpretarea celebrului cantec al Mariei Tanase si o noua melodie Urma. Apoi, publicul a inceput sa cante It’s all right, caci de pe scena se auzea “estamos todos bien” dupa un moment de solo al lui Palomino, preluat de chitara electrica a lui Jimmy, transformat intr-un mini recital de “musica cubana” pe final. Intrarea pe scena a lui Daniel Pellegrini si Markus Schumacher a dat startul manifestului sectiei de percutie a Urma. Cu un inceput dat de un instrument ciudat, numit didgeridoo, specific aborigenilor australieni cu care ne-a dat Pellegrini fiori, baietii de la percutie au oferit un adevarat show, fiecare avand cate un solo, finalul fiind reprezentat de mai multe batai in congas, tobe, djembes si bongos decat as fi putut numara pe secunda.

A urmat bancul cu Santana, caci s-a intors baiatul cu chitara pentru piesa What Are Friends For. Publicul canta si Mani se pune in genunchi, ceea ce starneste un ropot de aplauze si urale. Violonistul diavolului, invitatul special Mani Neumann, a intrat pe scena urmand apoi finalul cu Daniel Verdier si piesa A Door to My World. Evident, Urma a incheiat concertul cu toti invitatii pe scena, cu mult asteptata piesa (care intre timp a devenit imnul femeilor de peste tot) Buy Me with a Coffee. Au plecat pe rand, asa cum au intrat la inceputul concertului, in ordinea inversa…iar apoi luminile s-au aprins.

Cam acesta a fost concertul Urma de la Sala Palatului. Fara compromisuri de la un capat la altul, cu un sunet impecabil si o atmosfera pe masura. O muzica nu numai foarte buna, dar venita din partea unor oameni care iubesc ceea ce fac si asta se vede dinspre scena, isi respecta publicul si asta se simte in sala.

Popularity: 10% [?]

Inca de cand am primit comunicatul de presa al acestui concert nu mi-am putut ascunde entuziasmul. Una dintre my all time favorite bands este si va ramane Nightwish, cu sau fara Tarja. Dar pentru soprana finlandeza am un adanc respect.

Concertul de aseara a fost superb. Si nu o spun cu subiectivism, o spun din prisma omului care a vazut destule concerte incat stie despre ce vorbeste. Singurul lucru care mi-a displacut maxim a fost sunetul de plug in/unplug care s-a auzit de-a lungul concertului la fiecare schimbare de instrument. Nu inteleg ce pazeau baietii de la sunet in acele momente, si nici atunci cand Tarja le-a facut semn sa ii dea sunetul mai incet in casca. Revenind. Albumul My Winter Storm al Tarjei s-a bucurat de un succes extrem, pana si in Romania, desi cred ca publicul local si-a pastrat o oarecare reticenta, demonstrata de Sala Palatului care nu a fost plina la capacitate maxima.

Tarja si-a inceput concertul la timp, pe ritmurile Enough, trecand mai departe la My Little Phoenix. Urmatoare piesa a fost She is my Sin. Mi s-a parut usor ciudat sa stiu ca e Tarja la voce, dar nu Nightwish la instrumente. Aceeasi senzatie am avut-o si la piesele Nemo, Kinslayer si Sleeping Sun. La aceasta din urma s-a simtit clar ca nu era Emppu la chitara, solo-ul fiind scurtat drastic.

In schimb, am avut parte de un solo de tobe cum rar mi-a fost dat sa aud. Mike Terrana a batut in tobe peste 10 minute, timp in care a trebuit sa imi aduc aminte sa imi inchid gura. In aceeasi pauza, perioada in care Tarja se schimba, am avut parte de o demonstratie de virtuozitate si din partea lui Doug Wimbish, care ne-a aratat ca si bass-istii pot face solo-uri la chitara, si inca unele foarte bune.

Concertul a continuat cu un potpourri compus din Wisdom of  Wind, Boy and Grace, Our Great Divide si Calling Grace, apoi o noua piesa (care probabil se va afla pe albmul What Lies Beneath)- If You Believe.  Evident, s-a cantat I Walk Alone, Ciran’s Well, Lost Northern Star,  Poison (care suna absolut genial live, Doug Wimbish cantand impreuna cu Tarja), Sing For Me, Damned and Divine si Minor Heaven. Bisul a inclus Oasis, Kinslayer si Die Alive.

Tarja si bandul ei au facut un show superb, sala nemaifiind capabila, la final, sa respecte indicatiile organizatorilor de a sta jos. Sunt foarte curioasa sa ascult urmatorul album, despre care a spus ca va fi in totalitate creatia ei, atat din punct de vedere al muzicii cat si a versurilor.

Mai jos gasiti o galerie cu pozele pe care le-am facut la concert.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

123►

Popularity: 9% [?]