Concert Online

Liviu Ustinescu- realizator Heavy Hour @ Radio Lynx

S-a intamplat ca pe 9 octombrie sa ma aflu si eu pe langa cei maxim 200 oameni la Arenele Romane pentru a asculta pe una din cele mai talentate formatii de progressive rock/metal , Pain of Salvation.

Imediat ajungand la locatia evenimentului am realizat ca exista o posibilitate ca membrii POS sa fie oarecum dezamagiti de prezenta modesta a publicului roman la unul din concertele lor. Asta avand in vedere ca in cam acelasi spatiu sunt foarte bine apreciati.

 

Imediat cum am pasit in incinta arenelor i-am auzit pe cei de la Goodbye to Gravity. Marturisesc ca am fost putin surprins sa vad membri Thunderstorm adoptand un stil asa modern. Poate pentru ca m-am obisnuit ca Alex Pascu & co vor ramane pe aceasta orientare traditionala cand e vorba de metal sau hard rock. Totusi impresia formata de Goodbye to Gravity a fost una pozitiva, Andrei Galut este un solist competent si consider ca formatia aceasta ar avea mult de castigat in viitor.

Inca eram alienat de schimbarea de orientare a fostilor membri Thunderstorm dar pot spune ca acesta poate fi un viitor stralucit pentru o noua speranta a metalului modern din Romania.

Au urmat inevitabil constantenii de la White Walls.

White Walls se aflau la capatul unui turneu destul de solicitant care i-a dus prin aproape toata Europa, din Ungaria, in Macedonia, in Germania si Olanda , finalul turneului culminand cu Romanian Rock Meeting in deschidere pentru Pain of Salvation.

White Walls aflandu-se la un an si cateva luni de la debutul lor pe scena au lasat aceeasi impresie pozitiva. Ba mai mult , se intamplase sa aud voci din public spunand ca ar fi venit special pentru ei si mai putin pentru actul principal. In setlistul lor am avut parte de piese de pe primul lor album precum Friends For A While sau The one Who Walks, cat si compozitii noi care au starnit curiozitatea unui public de altfel inghetat de frigul din arene.

 

Von Hertzen Brothers mi s-au parut formatia perfect potrivita pentru a deschide showul celor de la Pain Of Salvation. Nici nu m-a mirat alegerea , avand in vedere ca finlandezii abordeaza un hard rock melodic cu multe influente din anii 70. Insa Asta nu ar insemna ca Von Hertzen Brothers sunt lipsiti de originalitate, piese cantate precum Angel Eyes sau Thy Will Be Done rezonau o a numita originalitate care merita atribuita finalandezilor.

De notat a ramas prezenta scenica si atitudinea solistului , Mikko von Hertzen care a incalzit publicul atat prin felul de a canta dar si prin o comunicare foarte activa , lucru ce imi doresc sa il vad mai des la formatii straine care vin in Romania.

Pain of Salvation au urmat dupa o pauza de cam 30 de minute in care publicul se chinuia cu frigul din arene. Unii au optat pentru shoturi de vodka pentru a se incalzi pentru ce a avea sa fie un show greu de uitat.

Daniel si colegii sai au inceput concertul cu piesa “Softly she Cries”. Cum m-am asteptat , intreg setlistul celor de la Pain of Salvation s-a axat in mare parte pe ultimele 2 albume : Road Salt 1 si 2.

Daniel a facut si el o gluma copioasa pe seama temperaturii care il deranja pana si pe el chiar daca vine dintr-o tara in care oamenii sunt bine obisnuiti cu termomentru sub 0 grade.
Suedezii s-au prezentat intr-o maniera in care nu m-as fi asteptat sa ii vad. Eram constient ca schimbarea de stil venita o data cu Road salt One le-ar fi afectat si setlistul,insa se pare ca POS sunt ferm hotarati sa mearga pe noua directie lasand destul de putin din trecut in repertoriul lor, asta spre dezamagirea unor fani mai vechi.

Chiar si asa pe langa , No Way , Linoleum , 1979, am auzit si piese precum Kingdom Of Loss sau, People Passing by sau  Ashes de pe The perfect Element part I.

Finalul repertoriului a venit subit si oarecum asteptat insa suedezii s-au intors pentru a face un bis rar intalnit. Cu Daniel Gildenlow la tobe , au improvizat o versiune a piesei “Come Together” de la Beatles , urmate de “Working Class Hero” de la John Lennon , ultima interpretare fiind una semnata de Leonard Cohen , “Hallelujah” .

La final am realizat ca am avut parte de un show care normal l-as fi vazut pe stadioane in fata zecilor de mii de fani, insa Pain of Salvation au dovedit ca mai putin important este cantitatea decat calitatea oamenilor care vin sa iti aprecieze muzica.

Popularity: 9% [?]

Nu credeam ca mai ajung la Bon Jovi, insa am avut parte de noroc si in ultima clipa am ajuns la concert. La opt fara cateva minute eram in Constitutiei, iar la 8 fix starul rock american intra pe scena. Acest concert a schimbat  clar topul celor mai tari show-uri pe care le-am vazut la viata mea, si am mai ramas doar cu un singur eveniment pe care trebuie sa il mai vad pentru a muri fericita: Red Hot Chili Peppers.

Il astept pe Bon Jovi inca de cand ascultam Runaway pe VH1, asa ca a fost o super experienta sa il vad live. Nu numai ca scena a fost impresionanta, dar de data asta am simtit cum e sa fii la un concert cu 50 de mii de oameni, in multime. Ultima oara cand erau atatia oameni in Constitutiei si eram si eu prezenta, a fost la AC/DC, insa atunci eram la peluza. De data asta am stat in Normal Circle unde dupa ore m-am sufocat si m-am indreptat spre zone mai racoroase.

Concertul a inceput exploziv cu Raise Your Hands, urmata de You Give Love a Bad Name, We Weren’t Born to Follow, Lost Highway si It’s My Life. Evident, toata lumea a cantat pe fiecare piesa, iar corul de voci  a fost surzitor pe alocuri. Este impresionant sa vezi atatea maini in aer si atatia oameni strigand. Ecranul inalt de 20 plus metri din spatele scenei si -a facut cu prisosinta treaba pentru ca altfel nu as fi vazut nimic. Totusi, acuz sunetul, care in ciuda celor doua statii de amplificare mi s-a parut infundat pe alocuri.

Evident, nu puteau sa lipseasca urarile de la multi ani cantate lui Richie Sambora care face 52 de ani, si nici steagul Romaniei care a ajuns pe umerii lui Bon Jovi pe la jumatatea concertului. Genul acesta de artisti fac un show care te fac sa te intrebi cum rezista 3 ore pe scena, caci dupa primele piese camasa rockerului era deja leoarca. Dinspre scena nu a venit decat carisma, senzatia clara ca oamenilor acelora le face placere nu doar sa cante, dar sa “entertain”, ceea ce la acest nivel este obligatoriu, iar publicul a simtit asta si a reactionat in consecinta. Nu sunt deloc un fan al cantatului la concerte, pentru ca nu am venit sa imi demonstrez eu calitatile vocale, am venit sa il ascult pe cel pe scena, insa de data aceasta am simtit si eu nevoia sa fredonez piese ca Bad Medicine,  Bed of Roses sau Have a Nice Day. Aproape fiecare piesa a fost insotita de visuals, de la un 60s look cu icons ca Barack Obama, Bob Dylan, Martin Luther King sau Jimi Hendrix pentru We Weren’t Born for Follow, la siluete super sexy pentru Bad Medicine.

Cuvintele sunt putine pentru a descrie senzatia pe care un spectacol de genul acesta o produce, si mai ales o lasa in memoria celor care au fost prezenti. Nu am avut timp sa verific cum s-a intrat, cum a fost organizarea, daca au fost probleme si de data asta, pot spune, cu putina cenusa de jurnalist in cap, ca nici nu prea m-a interesat. Am plecat insa inainte de finalul concertului pentru ca nu voiam sa prind aglomeratia de sfarsit si pentru ca nu voiam sa repet experienta de la AC/DC cu cautatul si mai ales gasitul unui taxi.

Setlistul concertului a trecut prin toata discografia Bon Jovi, de la inceputuri, in 1982, cand, asa cum spunea chiar John, un pusti tupeist a intrat in sediul unui radio, l-a luat de guler pe DJ si i-a spus ca “I’ve got the right chords and a great song”, iar asa o istorie a inceput sa fie scrisa. Americanii s-au simtit bine la Bucuresti, caci nu au cantat  degeaba trei ore cu doua bisuri, iar poza de pe Facebook facuta din spatele scenei arata clar numarul impresionant de oameni care au fost aseara la concert.  Inclusiv cei prezenti pe terasa Parlamentului si pe cele ale blocurilor adiacente. Showul a fost cu adevarat impresionant atat ca magnitudine cat si ca atmosfera. Bon Jovi este intr-adevar un rock star in cel mai pur sens al cuvantului.

 

credit foto: FLORIN VITZMAN

Popularity: 32% [?]

Asa cum am spus de ieri, Hatebreed si Whitesnake au fost pentru mine principala atractie a ultimei zile de Rock the City. Dupa cum prezisesem, ziua a treia avea sa fie cea care va umple sensibil mai mult decat ziua precedenta Piata Constitutiei.

Am ajuns dupa recitalul celor de la Trooper pentru ca nu ma omor nici dupa ei, nici dupa Metrock. Deci nu ma voi pronunta la genul de muzica pe care il practica, voi mentiona doar ca m-am cam saturat de atata Trooper pe la concerte, de parca alte trupe de rock/metal noi nu mai avem.

HATEBREED au fost asa cum ii asteptam: plini de vana, abundand de energie si cu o excelenta comunicare cu publicul. Pentru prima oara in Romania, s-au simtit bine pe scena Rock the City, si au cantat piese pe care le asteptam sa le aud live: Never Let it Die, Prepare for War, This is Now si Last Breath, dedicata celor care au plecat dintre noi, de la Ronnie James Dio la Peter Steele. Cred insa ca publicul de la Rock the City nu era cel mai potrivit pentru HATERBREED si ar merita un concert doar al lor. Jamey Jasta a incercat sa ii faca pe cei din public sa inceapa un mosh “let me see the circle”, I want to see the pit, one over here and one over there”, insa mai aveam mult pana cand ne ridicam la nivelul celor din concertele lor mari. Pentru conformitate, luati de vizionati DVD-ul Live Dominance, acolo se vede adevarata mosheala.

WHITESNAKE se tin bine, si sunt deja obisnuiti cu Romania si publicul de aici. S-a cantat impreuna cu David Coverdale la fiecare piesa, poate doar la cele de pe noul album sa fie ceva mai liniste. Au trecut prin hiturile Give me all Your Love, Fool for you Loving, Love Ain’t No Stranger, Is this Love, sau Here I Go Again, iar Coverdale e de admirat, mai ales ca nu cu mult timp in urma era sa isi piarda vocea iar turneul lor Forevermore sa fie anulat. Au fost, evident, solo-uri de chitara si tobe, pentru placerea publicului, iar finalul a fost interpretarea solo a Soldier of Fortune. Se poate spune ca ne-au lasat wanting for more si cred ca pot veni de o suta de ori in Romania si tot vor avea public la concerte.

JUDAS PRIEST stiu sa isi faca intrarea. Timp de vreo juma de ora am asteptat sa vedem ce se va intampla cand cortina cu Epitaph (titlul turneului de retragere) va cadea. Si cand a cazut, ne-a intampinat o scena luminata in rosu, pazita de tridenti si lanturi, cu un Halford imbracat la obisnuita haina cu tepi. Au avut tot tacamul, de la lumini pe scena, pana la proiectii laser pe Casa Poporului si schimbari de vestimentatie ale lui Halford. Nu am stat prea mult pentru ca nu e genul meu de concert, insa pot sa apreciez un show adevarat atunci cand il vad. JUDAS spun ca e turneul de retragere dar eu am dubii. Publicul a fost incantat chiar daca KK nu mai are alaturi de Priest, insa mi s-a parut ca varsta celor prezenti trece pragul de 30 plus si mai putin din generatia mai mica.

Astept sa vedem ce ne ofera anul viitor in materie de mari festivaluri in Bucuresti, pana una alta mai e Tuborg Green Fest Peninsula care continua sa surprinda cu nume ca Hammerfall si Within Temptation, ce au lansat in martie un super album cu un concept interesant in spate.

 

Popularity: 23% [?]

Ziua doi a fost fara amenintari de ploaie, cer senin, dar vant care m-a facut sa imi pun geaca pe mine odata ce soarele a disparut de pe cer.
Prima trupa, VOODOO au cantat in fata numerosului public de aproximativ 50 de oameni. Desi sunt energici si lasa impresia ca pot tine in priza o multime, n-au prea avut cu cine si nici sunetul nu i-a ajutat prea tare.  Mi-a placut de ei ca au incercat, ar avea potential si ar merita sa apara la alte concerte din vara asta, sa mai schimbe eternul lineup de deschidere.

MONARCHY mi s-au parut insipizi. M-a enervat solistul care tinea neaparat sa vorbeasca in engleza. N-am inteles de ce, pentru ca eram totusi in Romania, in caz ca uitase unde canta. N-au facut nici atmosfera, probabil pentru ca publicul nu prea a gustat “come on”, lemme hear you” si chiar am auzit cateva huiduieli la adresa lui. Sunetul i-a tradat, vantul batea tare si se auzea in microfon, iar fata care facea un fel de backing vocals nu se auzea mai deloc. Era asa de infundat sunetul, incat incepeam sa ma intreb de ce mai e pe scena.

BOON- au inceput prin a lauda fetele din Romania. Dupa cateva luni prin vestul Europei, de unde vin baietii astia, incep sa ii inteleg atunci cand ne ofera asemenea replici. Au fost ceva mai rasariti, chiar le-a reusit sa mai incalzeasca publicul (si asa destul de rar), oricum, ceva mai in vana decat Monarchy. Mi s-a parut nefericita replica de la final a chitaristului “the party starts now”.

SABATON erau formatia pe care eu o asteptam. Si se pare ca nu eram singura, pentru ca dupa ce au terminat de cantat, zona din fata scenei s-a golit brusc.  Au inceput in forta si s-au auzit perfect. Solistul a facut din nou o aluzie la fetele din Romania, si-au amintit de concertul din Silver si a laudat locatia concertului. Se pare ca se simt bine in Romania si le place si berea romaneasca. Din punct de vedere al showului nu ai ce sa le reprosezi: energie, comunicare buna cu publicul, carisma si piese bune. Pe final, de la atata zbantuiala, solistului i s-au rupt pantalonii si a ramas cu chilotii la vedere. Se pare ca a fost profet, pentru ca provocat de public, la inceputul concertului a terminat o bere rapid si a zis ca va canta gol in final. Ei bine, chiar i s-a intamplat si chiar inainte de Metal Machine, dedicatie pentru his penis. La plecare au arunca, evident, bete, pene de chitara si ochelarii de soare, semn ca le cam place pe la noi.

Au urmat MIKE & THE MECHANICS, unde ceva foarte ciudat s-a intamplat. Daca pana la acest moment te puteai plimba in voie cu bratara de Normal Circle in zona de Golden (informata fiind la intrarea in fest), acum daca ieseai, nu mai intrai, iar daca ai iesit, iesit ramai. Cam trist, dar organizatorii si-au dat seama ca sigur nu umpleau golden altfel pentru formatiile din deschidere.

La MIKE & THE MECHANICS nu am stat decat 3 piese. Nu sunt o formatie care sa imi spuna multe, desi sunt convinsa ca pot face publicul sa se simta bine.  Nu sunt o trupa pe gustul meu asa ca nu prea mai aveam de ce sa raman, plus ca frigul imi patrunsese in oase, in ciuda hainelor de pe mine. Seara numarul 3 va fi mai interesanta pentru Hatebreed (desi i-as pune intr-un concert separat, nu in deschidere la Judas) si Whitesnake pe care nu am reuist sa ii prind pana acum. Judas Priest nu sunt, din nou, pe gustul meu, sunt un gen de metal care nu ma inspira, din aceeasi categorie cu Iron Maiden si Manowar, pe care nu ii pot digera. Mda, puteti sari in capul meu, dar astea sunt gusturile.

 

Popularity: 20% [?]

Pentru mine, ziua 1 nu a putut insemna altceva decat Prodigy. I-am mai vazut o data la Sibiu, cand au cantat fix de Revelion. Putin, dar bine si intens. Nu m-am asteptat la nimic mai putin din ceea ce am primit din partea celor de pe scena. Probabil ca nu voi putea fi niciodata pe deplin obiectiva in ceea ce ii privesti pe acesti englezi.

Ziua a inceput cu ULTRA TT. Am spus-o si o repet, este de departe una dintre cele mai proaste formatii pe care le-am auzit la viata mea. Romanii nu aveau ce cauta pe scena in deschiderea Prodigy chiar daca se asemana, pe alocuri, ca gen. Versuri cu rime de clasa a doua (cine sare, cine sare este ultra, hei, hei; cin-a spus ca nu e bine, sa fuga de mine; stai nu incerca, sa mai faci ceva si lista poate continua ), un sound cu nimic rasarit si piese care nu spun mare lucru. Au inceput concertul cu singura piesa pe care am avut rabdarea sa o ascult,  Kamikaze. Solistul a incercat sa impresioneze prin vestimentatia de sergent, iar chitaristul parea ca a fugit cu sutana popii. Mi s-au parut piese inregistrate in anii 90 cand la noi abia se dezvolta muzica, cu un sunet de beciul bunicului. N-au impresionat nici prin piese, nici prin versuri (varianta “Macarale, rad in soare, macarele, In zori de zi” electronica nu e optiune), nici prin fum. Bine ca acest chin nu a durat prea mult.

THERAPY? Pacat de ei, sunt o formatie care stiu sa faca muzica buna si au incins oarecum spiritele. Nu, nu prin eterna Diane, ci prin alte piese ale lor. Irlandezii au fost chiar fun, s-au agitat cu scop, au multumit in romana, ca doar nu sunt la prima vizita pe aici, au facut poze publicului si ne-au lasat cu zambetul pe buze. Multi dintre cei aflati in spatele meu chiar simteau muzica si cunoasteau versurile. Am spus la inceput pacat, pentru ca au picat fix intre ULTRA TT si headlineri, era clar ca lumea nu le va acorda suta la suta atentie. Iar de asta erau si ei constienti, anuntand in vreo doua randuri ca urmeaza The Prodigy.

Si PRODIGY a urmat. La 21:40, conform programului au urcat pe scena si pana la 23 fara cinci minutele nu ne-au lasat sa respiram. Au inceput cu World’s on Fire, au trecut prin Breathe, Omen, dar si clasicele Poison (unde toata lumea canta I’ve got the poison, I’ve got the remedy), Firestarter, Voodoo People si Smack my Bitch Up. Publicul s-a dezlantuit la fiecare piesa, mosh pit-ul s-a intamplat fix in spatele meu si am simtit de cateva ori din plin “furia” celor de acolo. Initial am crezut ca asa ceva nu se va intampla, obisnuita fiind ca moshelile sa fie inabusite rapid de baietii de la paza. N-a fost cazul, cei doi de doi pe doi stateau linistiti la locurile lor din spatele gardului si priveau cu plictis multimea. Smack my bitch up a avut si un moment misto cand pe bridgeul acela calm, toata Piata Constitutiei s-a lasat pe vine la indemnul lui Max,  pentru a sari la un semn in sus pe refren. Imaginea era de vis, si nu doar atunci, ci pe tot parcursul concertului pentru ca pe Prodigy nu se sta, se sare, se da din cap, se sare din nou si cat mai sus, si se consuma o imensa cantitate de energie. Inca nu am inteles cum poti ramane nemiscat la muzica lor. Keith si Maxim am facut cu schimbul in a indemna publicul sa se manifeste, Maxim chiar a plecat putin la plimbare prin fata scenei, au aruncat cu apa si au plecat. S-au intors dupa cateva strigate de Prodigy si “we want more”, pentru un bis de trei piese: Take Me to the Hospital (apogeul moshelii, in mod clar), Their Law si Out of Space.

Showul lor a fost total chiar daca nu au avut artificii si fum, au avut lumini bine plasate pe fiecare piesa si au avut atitudine, ceva ce nu multe trupe detin. Iar faptul ca inca dupa atatia ani atrag oameni la concerte si piese ca Breathe, Smack my Bitch Up sau Firestarter sunt cunoscute si de generatii mai tinere inseamna ca englezii stiu ce fac. Iar Invaders Must Die, piesa pe care au cantat-o, de altfel, este un album care a putut scoate cel putin doua hituri. Mi-a placut de ei ca dupa ce s-a facut atata tam tam si misto ca au ajuns raiderele tehnice la BestFest au spus sus si tare ca Rock the fucking City este singurul festival (n.e: din acea zi). Asta spune ceva despre trupa.

Din punct de vedere al sunetelui, nu am ce reprosa, chiar s-a auzit bine, ceea ce e mereu un lucru de apreciat la un festival, desi nu multi organizatori inteleg ca investitiile mari nu se fac doar in trupe ci si in sonorizare. In rest, cam golut fata de ce m-as fi asteptat sa vad. La recitalul romanilor numarul spectatorilor era anemic, crescand, evident pe parcurs, dar nu indeajuns incat sa umple si jumatatea din spate a pietei. Presupun ca asta se va intampla la Judas, dar pana atunci mai e o zi de concerte.

 

 

Popularity: 22% [?]

Scorpions, 40 de ani de muzica in spate. Acum se retrag, pentru ca, asa cum mi-au spus la conferinta de presa, vor sa dea ultimile concerte cat inca mai pot da totul pe scena. Practic ei sunt constienti ca au o varsta si ca peste o vreme un concert va deveni obositor si mai rau, dezamagitor pentru fani. De apreciat, daca ar proceda mai multi la fel, ce bine ar fi.

 

Spectacolul de la Zone Arena a fost ceas. Am evitat sa ascult trupele din deschidere pentru ca m-am saturat de Trooper, care deschid orice concert mare de la noi si daca nu, sunt Iris. N-am nimic cu trupele in discutie, pun doar intrebarea daca acestea sunt singurele formatii de la noi care au playlistul, posibilitatea, show-ul (mai mult sau mai putin) care pot deschide un spectacol al unei trupe importante. Organizatorii anuntasera ca Scorpions vor intra pe scena in jurul orei 20:00, iar la opt si cinci minute nemtii isi faceau o intrare exploziva. Platforma cu tobele se ridica de pe scena cu ajutorul unor lanturi, iar restul trupei intra pe scena si deschide seara cu piesa ce da titlul celui mai nou album-Sting in the Tail. Read the rest of this entry »

Popularity: 17% [?]

Cronica realizata de Liviu Ustinescu, realizator Heavy Hour.

A trecut aproape un an de la primul concert Dark Tranquillity, concert  ce a avut loc in cadrul Festivalului Artmania 2010.In timpul prestatiei incendiare de la Sibiu, Mikael Stanne (voce) a promis ca se vor intoarce sa cante in Romania peste un an.  De obicei, astfel de promisiuni nu le iau in serios, avand in vedere ca majoritatea formatiilor promit asa ceva, lucru inevitabil ce face parte din show si are menirea de a incalzi publicul.Insa de data aceasta Dark Tranquillity s-au tinut de cuvant, si astfel concertul de pe 19 mai din The Silver Church a devenit realitate.Trebuie sa marturisesc ca am fost de-a dreptul incantat ca nu vor fi formatii in deschiderea suedezilor. Nu pentru ca as considera ca nu exista trupe autohtone bune care ar putea juca acest rol ci pentru ca de multe ori acestea nu reusesc sa capteze atentia publicului si pot scadea din suspansul aparitiei headlinerului. Stanne & co. au urcat pe scena fix la 20:30, moment in care publicul a izbucnit in strigate de bucurie. Read the rest of this entry »

Popularity: 23% [?]

Sunt unele concerte care iti raman fixate in creier, de la cap la coada, without skipping a beat. Mogwai este unul dintre ele, si il adaug cu mare placere la lista mea de evenimente care imi ocupa hardul mental. A fost un concert perfect din toate punctele de vedere.

In primul rand, sonorizarea si acustica impecabila. Le Transbordeur e o sala de concerte care seamana cu o hala nefinisata, si totusi are o acustica cum nu cred ca am gasit pana acum la Bucuresti. Ceea ce e cu atat mai rau pentru noi, caci Lyon e un fel de Cluj, iar Bucurestiul e capitala tarii si nu are cum a se lauda cu ceva de asemenea calitate. De ce francezii pot, chiar si in provincie, si noi nu suntem in stare nici macar intr-un club mai rasarit din Bucale? Nu stiu, ramane un mister. Aceasta cronica de concert va suferi, invariabil, de comparatii cu Bucurestiul si concertele la care am participat de-a lungul timpului.

Sonorizarea pentru Mogwai e ceva de baza, pentru ca muzica lor nu poate accepta nici un fel de erori la capitolul sunet. Am ramas oarecum surprinsa cand am vazut ca la pupitrul de sunet se afla o femeie. Acasa nu am vazut o femeie la butoane decat o singura data. Semn ca se poate, dar ca nu sunt destule interesate care sa intre in aceasta meserie. Acesti doi factori combinati, au ridicat mult stacheta concertului. Probabil ca daca aterizau intr-o sala de prin Bucuresti experienta lasa mult de dorit.

In deschiderea Mogwai a urcat pe scena RM Hubber, un baiat si chitara lui. Pentru mine cam monoton si repetitiv, dar sinceritatea artistului care urca pe scena si isi considera publicul drept terapie pentru depresia cronica de care sufera, e ceva de admirat. Din Glasgow, Scotia, a tinut sa precizeze, RM Hubber a vorbit putin despre fiecare dintre piesele sale: de la cea dedicata cainelui, pana la cea compusa pentru fosta nevasta si pana la cele cu substrat mai puternic, generate de moartea parintilor. Un tip carismatic, in felul sau, care a reusit sa smulga zambete publicului. Semn ca desi nu vorbesc, francezii inteleg engleza, fie ea si cu un puternic accent scotian. A intrat pe scena la 19:59 si a coborat la 20:15. Adica fix pe orar, o chestie de pe care demult nu am mai intalnit-o la concertele din Bucuresti.

Cand Mogwai au intrat pe scena, lumea s-a dezlantuit, doar pentru a se linisti pe piese care nu cer doar sa le asculti, ci sa te lasi prada sunetelor. Cu ceva visuals in spate, backlighting, membrii formatiei erau doar niste umbre pe scena. Pentru ca, nu-i asa, nu conteaza atat artistul, cat muzica pe care o face. Setlistul a fost asemanator cu cel al altor concerte din acest turneu de promovare al Hardcore will never die, but you will. Au inceput cu White Noise, una dintre piesele mele preferate de pe album, si au trecut prin toate piesele lor uber cunoscute, cu urale si aplauze din partea publicului. Mai putin comunicativi, doar cu un “Merci beaucoup” si “thank you” dupa o fiecare piesa, Mogwai au creat o ora jumate de stare. Nu de muzica, de stare. E genul de concert in care nu stii cum si cand trece timpul, stii doar ca dai usor din cap pe “George Square Thatcher Death Party”, impreuna cu o sala de 4oo de oameni care fac cam acelasi lucru. E singura miscare pe care ti-o permiti, altfel esti imobilizat cu totul. Dupa vreo 10-12 piese si-au lasat chitarile in microfonie si au parasit scena, doar pentru a se intoarce pentru un bis de doua piese cel putin la fel de exploziv ca restul concertului. La final, si-au parasit pe rand instrumentele si scena, semn ca e cazul sa procedam la fel. Degeaba as insira piese, degeaba as spune ca jocul de lumini a contat pentru ca subliniaza o anumita atmosfera, degeaba as povesti fiecare secunda din spectacol. In final muzica de genul aste se traieste live, in sala de concert, intr-un fel de transa din care te trezesti la ultimul acord de chitara.

Cea mai apropiata experienta de post rock a fost concertul lui Yann Tiersen din decembrie si atunci am inteles ca fara public si fara sunet de calitate pierzi foarte mult din ceea ce inseamna un concert. Spre surprinderea mea, publicul francez are un vibe special, si desi se manifesta ca niste salbatici uneori, la concert au fost cat se poate de civilizati. Iar genul asta de muzica clar nu se adreseaza, din perspectiva mea, unui anumit grup de varsta, desi am vazut pierduti prin multime si ceva minoret, dar majoritatea era compusa din oameni peste 30 de ani. Poate conteaza si aspectul asta cand vine vorba de un concert si felul in care il percepe publicul. Nu mi-am dat inca seama, dar cred eu ca tine foarte mult si de asteptarile pe care le are un public de la artist. Daca astepti sa iti cante Amelie, cum e cazul lui Tiersen, atunci clar vei trimite all the wrong vibes. Insa cand te duci complet deschis spre experienta a 16 ani de muzica, clar primesti altceva in schimb.

Popularity: 15% [?]

Yann Tiersen s-a intors in Romania pentru a-si promova cel mai recent album, Dust Lane. Daca showul de anul trecut a umplut Sala Palatului, cel de joi, 9 decembrie, a umplut Silver Church. Pentru mine insa, experienta in ceea ce priveste publicul de la concertele lui Tiersen este aceeasi: proasta. O parte din public nu stie exact pentru ce vine si cu ce se mananca muzica lui Tiersen, o alta parte are o vaga idee dar nu stie sa digere si minoritatea ramane cea care stie se bucure de muzica francezului.

In deschidere au cantat berlinezii Lonski & Classen. Simpli in muzica lor, creata doar cu chitara si tobele, au incalzit publicul pentru Tiersen. Electro acustic, oarecum mulandu-se pe formula actuala a muzicii francezului, nemtii nu au fost siguri de la inceput ca aceasta miscare de opening act va fi de succes, insa dupa deja cateva luni de turneu se pot declara incantati. Desi par foarte neinteresanti la prima aparitie pe scena, muzica lor cere stare iar berlinezii au stiut cum sa o creeze.

Dupa 9 jumate si-a facut aparitia pe scena Tiersen, care a inceput cu Countdown, urmat apoi de Dust Lane, Dark Stuff si Till the End. Publicul a ramas in amortire pana la Sur le Fil, care in mod evident nu putea lipsi din setlistul concertului. De la Sur le Fil la Chapter 19 pe fragemente de Sexus, la Fuck Me. Spre surprinderea mea publicul nu a cantat la piesa aceasta cu versuri pe refren relativ simple si care de obicei anima o sala. Au urmat Palestine, o incantatie continua de P-A-L-E-S-T-I-N-E, Forgive Me, Esther si bisul pentru care cei cinci nu s-au lasat mult timp asteptati. Tiersen a aparut pe scena ca un adevarat rocker- inele pe degete, cercei in ureche, imbracat la camasa, tricou, jeansi si tenisi, cu chitara in mana. Din partea lui vine o relaxare a artistului care se simte bine pe scena, care nu are nevoie de prea multe confirmari pentru ca stie ca e foarte bun. Pe parcursul concertului a trecut de la un instrument la altul, de la chitara la vioara, versatilitatea lui de multiinstrumentist fiind si cea care il ajuta sa compuna o muzica pe cat de complexa, pe atat de greu de digerat uneori. Mi-au cam lipsit corurile ample de pe Ashes si vocea Gaellei Kerrinen pe Fuck Me, insa baietii au completat cu succes lipsa.

Pentru mine a fost un concert extraordinar, poate pentru ca sunt eu o fana mai entuziasta a post rockului decat altii. Tiersen e un artist deloc comunicativ, daca prin comunicare se intelege o insiruire de cuvinte complet inutile. Tiersen comunica prin muzica lui, transmite o suma de stari si creeaza senzatii daca esti deschis si asculti. Pentru un artist este crucial sa evolueze, iar francezul exact asta a facut printr-un album foarte bine primit. Cine crede sau se asteapta sa auda vreo urma de Amelie prin concertele sale nu are decat sa astepte: “La Valse d’Amélie, je ne peux plus la voir”.

Popularity: 10% [?]

Concertul Anathema de pe 19 noiembrie ar fi trebuit sa inceapa la ora 19:00, cu Petter Carlsen in deschidere. A inceput la ora 21:00 direct cu Anathema, atunci coborati din autocar, dupa 18 ore de drum. Vincent i-a urat ceva de bine celui care s-a gandit ca ar fi o idee buna sa conduca de la Budapesta pana la Bucuresti. Cred ca nu a fost deloc mandru ca i-a luat recordul la intarzieri lui Axl Rose. Oricum, publicul nemultumit de asteptarea de pana atunci i-a iertat de la primele acorduri iar Anathema au cantat putin peste setlistul programat pentru a-si spala pacatul.

Concertul a inceput cu piese de pe We’re Here Because We’re Here: Thin Air, Summer Night Horizon si Dreaming Light, una dintre piesele mele preferate de pe noul album. Au continuat cu Everything, Angels Walk Among Us, Danny prezentand-o pe cea care a devenit oficial membra a trupei dupa atatia ani, Lee Douglas. Danny va canta singurel Are you There in timp ce Jamie ii facea semne de Ok cu berea de undeva din dreapta scenei, urmat apoi de un Parisienne Moonlight, spre incatarea fetelor din public. Desi a fost un concert pentru promovarea We’re Here Because We’re Here, nu puteau lipsi Closer, Deep, Empty, Lost Control, Pitiless, Forgotten Hopes, Judgement sau Flying, piesa pe care au disparut pe rand de pe scena.

Publicul a cantat pe fiecare piesa, “dezmatul” total fiind la final, cand One Last Goodbye si Fragile Dreams au fost mai degraba multimea la voce si Anathema doar la instrumente. Danny s-a apropiat de fani, conform bunului sau obicei, urmarind indeaproape de Jamie. Amandoi se cam uitau pe pereti, de vina fiind visuals care rulau in spatele lor si care pe ecranele de sus dadeau foarte bine.

Cred ca Anathema au batut recordul viteza la probe de sunet, insa am observat pe parcursul primelor doua-trei piese cum Vincent mai dadea indicatii, ramane totusi de apreciat ca au intrat in forta pentru a recupera timpul pierdut. Inainte de final l-au invitat pe Petter Carlsen sa cante una dintre piesele sale, You Go Bird. Norvegianul a parut coplesit de entuziasmul fanilor si a gresit o nota, scotand un “Oups!” si inrosindu-se tot. Mi-ar fi placut sa il aud intr-un recital, albumul sau de debut este la fel de bun pe cat il recomanda Vincet si merita cumparat dintr-un “obscure bootleg shop somewhere”. Si ca nu plece de pe scena fara sa faca o impresie buna pana la capat, Vincent i-a soptit la ureche cum se multumeste in romana, Petter rostind un “multumesc” timid si sincer, inainte de a pleca dupa camera si a filma o multime de fani care canta “One Last Goodbye”.

Ca la fiecare concert Anathema, se gasesc cativa destepti in public care sa inceapa sa liciteze piese, de cele mai multe ori aceasta fiind Sleepless. Sunt curioasa de ce starneste atata iubire piesa asta, cred ca are legatura cu niste pasaje de chitara. Oricum, de data asta dorinta le-a fost indeplinita insomniacilor, cu un amendament: You wanted the old stuff, you got the old stuff.

Nu se putea ca baietii sa nu apeleze si la putin santaj sentimental: It’s good to be back home si au intins un steag luat din multime pe care scria Welcome back home. La concertul cu numarul opt in Romania, poate chiar e o home pentru Anathema, cu atat mai mult cu cat fanii se inghesuie sa ii vada de fiecare data. Silver Church a devenit arhiplin, atat de plin incat nici o rasucire in jurul axei proprii nu putea fi efectuata. Insa a meritat si asteptarea, si imposibilitatea hidratarii fara pierderea locului pretios din fata. Vrem si la anul )

Popularity: 15% [?]